Adio țară, adio mamă!

Am crescut pe maidan, cu cheia de gât, am avut zile proaste și am avut zile bune, am iubit matematica și am urât geografia, iar copilăria mea s-a scurs așa cum a început, pe nesimțite.
Am crescut și m-am transformat într-un matur responsabil ar zice unii, naiv ar zice alții. Am crezut că votul meu va conta. Am crezut că dacă stau la semafor în timp ce toți ceilalți trec pe roșu, vor lua și alții aminte. Am crezut că dacă nu arunc gunoaie pe jos, dacă reciclez, dacă aleg materialele biodegradabile, vom avea un oraș și o țară mai curate. Am crezut că dacă îmi plătesc toate contribuțiile părinții mei vor avea o pensie decentă iar copiii mei o educație bună.
Am crezut că dacă donez din puținii mei bani, se vor face lucruri bune cu banii aia. Și am crezut că dacă voi lucra neplătit peste program, în week-end-uri și în concediu, firmei îi va merge bine și, în timp, îmi va merge și mie mai bine. Am crezut că dacă plătesc întotdeauna biletul de călătorie cu trenul și autobuzul, vom avea mijloace de transport curate și puse la punct. Am crezut că dacă aleg să-mi las mașina acasă și îi încurajez și pe alții să facă așa, vom avea mai puține blocaje în trafic.
Am crezut în multe. Și am sperat că numărul celor ca mine crește. Că tinerii aleg un alt stil de viață. Unul mai corect, mai curat, mai bun.
Însă anii trec iar rezultatele îmi îngreunează principiile ca un jug pus pe un cal prea slab ca să mai tragă. Și astfel, încet încet, am ajuns la concluzia că interesele politicienilor nu sunt și ale oamenilor, că mersul pe bicicletă într-un oraș de-al nostru este nu ecologic și sănătos ci foarte periculos, că orele pierdute certându-te cu funcționarii publici sunt nereturnabile, că dacă îi ții pumnii să fie adoptată unei legi necesare ți-i vei da apoi singur în cap pentru că a fost făcută prost, că dacă se construiește un pod nou pentru fluidizarea traficului, toate mașinile se vor bloca la următorul semafor, pus prea aproape de noua construcție. Că dacă refuzi să dai partea unui medic ai 30% șanse să dai peste cineva care vrea să salveze vieți și 70% peste cineva care nici nu se va uita la tine pentru că bugetarii sunt împărțiți între spagari și muritori de foame.
Am ajuns la concluzia că dacă ești bun, ești prost. Că dacă ești “jmecher”, ești tare.
Asta vreau să vadă și să învețe copiii mei? Că principiile nu au valoare, că munca nu are valoare, că opiniile nu au valoare, că legile nu au valoare, că viețile nu au valoare, că spagă este autoritatea supremă?
Când ai de ales între a-ți vedea părinții neputincioși, în lacrimi că le pleacă unicul copil, și a-ți vedea copiii fără viitor, nu poți decât să te desprinzi cu inima grea de lumea pe care o știai și să privești înainte, către noi locuri și o nouă viață. Plec precum un învingător, la mai bine? Nu. Plec precum un învins, care nu a reușit să facă un loc mai bun din țara sa, iar asta îi va fi crucea.