Să trăiască arhitectul

 Să trăiască arhitectul
                                   de G. Topârceanu

Pe strada Toamnei unde,
Pomii-și scuturau povara,
Locuia o cuconiță
Blondă și frumoasă – Clara! 
Avea trup de crin și gura
Roșie ca o mușcată;
Sânii – două crizanteme
Și…era și măritată!
Sotul ei – Avram Barbulea -
Voiajor prin toata tara ,
Pleca luni de dimineata
Si venea sâmbata seara.
Astfel ca, în alte zile,
Clara dulce, dragastoasa
Marti si joi – sa se distreze -
Ma primea pe mine-n casa.
Îi citeam poeme, versuri,
Ma-mbatam de glasul ei,
Ne spuneam povesti, si-n urma
Petreceam ca de-obicei.
Casa-n care dragei mele
Îi fusese scris sa sada,
Avea dou-apartamente
Cu balcoanele spre strada
Jos în gang, urcai o scara
Care-asa – din construire -
Nu avea alta intrare,
Nu avea alta iesire.
Iar alaturi, statea Sprinta
Cu barbatul – Haim Nane,
Care-avea tot astfel casa
Si tot astfel de balcoane.
Nimeni, nimeni; numai scara
Luminata de un bec.
Ma stia când vin la Clara,
Mai ales stia când plec.
Vremea-si împletea cununa,
Si destinul priveghea
Sa gustam din fericirea
Dragostei – si eu si ea!
Da-ntr-o noapte violenta,
Când cu draga ma…distram
Se-auzira pasi pe scara,
Si ea-mi spune: – Vine-Avram!
Ma îmbrac în fuga, fulger,
Vinovat ca un borfas
Si deschid în graba usa
Si-mi dau drumu-n balconas.
Doamne, Tu, care scapat-ai
De la jertfa pe Isac,
Fa si-acuma o minune
Si ma-nvata ce sa fac?
Si precaut, fara voie,
Instinctiv, eu fac un salt
Si-ntr-o clipa sînt alaturi,
În balconul celalalt.
Situatia e grava;
Simt în creier un ciclon!
Ce ma fac daca vecinul
Ma gaseste în balcon?!
Sa sar jos, cu neputinta!
Trotuarul e departe,
Simt în cerebel o lupta
Si pe viata, si pe moarte!
Si de-odata se deschide
Usa-ntr-un moment fatal,
Si-n chenarul ei apare…
Sotul Clarei, personal!
Eu înghet si gura-mi muta
Nici o soapta nu îndruga!
Si ridic în semn de spaima
Bratele, în semn de ruga…
Pe când el, vazându-mi halul,
Ca sa-mi crute umilinta,
A dedus fara-ndoiala
Ca am fost surprins la…Sprinta.
Si întelegând din semne
Ca-i cer mila ca un prost,
Mi-a dat mâna sa sar iarasi
În balconu-n care-am fost!
A deschis cu grija usa ,
Nici un zvon sa n-o alarme
Si, cu patos i-a spus Clarei,
Care se facea ca doarme:
- Nu ti-am spus eu, Clara draga,
Cum ca Sprinta-i o stricata?
Uite de-unde are blana -
Skong – cu care-i îmbracata!
Vino-ncoa, poete draga
Si iti jur pe Dumnezeu
Ca n-o sa te stie nimeni.
Nici sotia, nici chiar eu!
M-a condus de mâna vesel,
Iara eu priveam cuminte,
Trupul Clarei strâns în brate
Cu o ora înainte.
Si când m-am vazut în strada
M-am rugat, c-asa mi-e firea,
Sa traiasca arhitectul
Care-a construit cladirea!
Fiindca ce faceam eu daca
Ma pastea un ghinion,
Si aceasta casa-a Clarei
Avea numai un balcon?!